Eu totuși îi voi apuca de mână doar pe cei care împărtășesc aceleași valori cu mine. Voi merge înainte doar cu cei care merg în aceeași direcție și le voi deschide sufletul mai mult doar celor care știu că îmi vor păstra valorile. Acei colorați ai sufletului meu. Pe ceilalți, le voi ține la distanță. În dependență de posibilitate, personalitate și comportament... distanța va fi diferită de la om la om. Chiar și cei mai luminoși oameni au nevoie de spațiu pentru a-și încărca bateriile. Chiar și cei mai luminoși au nevoie de liniște de la influențe mai puțin pozitive asupra personalității lor. Chiar și cei mai luminoși nu sunt veșnici. Chiar și cei mai luminoși mai sunt influiențați aiurea. Eu îi vreau și îi țin aproape pe cei care privesc cu mine în aceeași direcție și acționează ca atare. Oameni care pun valorile pure mai presus ca egoul, egoismul, egocentrismul, materialismul, minciuna, trădarea, ura, presiunea și oricare alte valori ce mă descurajează și storc de energie. Oamenii mei sădesc bunătate. Oamenii mei sădesc lumină. Oamenii mei sădesc dragoste, armonie, libertate, fericire, empatie, susținere, simplitate, pozitivism, optimism, succes, inteligență emoțională, dezvoltare, diplomație, înțelepciune, zâmbete, pupuri și în mare parte, mai mult... emoții pozitive. Oamenii mei ... sunt oamenii mei. Și cu ei mă voi lua de mână. Cu ei ne vom lua de mână valorile comune și vom merge sigur înainte.

Uneori îi duc dorul, dar mă gândesc că această distanță dintre noi crează doar nota aia de inexplicabil continuu. Zâmbesc din tot sufletul când mă gândesc la ea. Ea e una din puținele care mă cunoaște pe adevăratul eu, fără mască, fără armura care am obiceiul să o port zi de zi. Din câte îmi mai amintesc, ea a fost mai singura cu care am fost într-adevăr sincer. În acest sfârșit luminos de februarie, eu îi duc dorul. Cred că era mijloc de iulie când am dat ochii cu ea prima dată. A fost ceea ce numesc oamenii, dragoste la prima vedere, cel puțin din partea mea așa a fost. Ea era din cei sau cele care mă accepta de fiecare dată când reveneam, aşa cum sunt. Acest fapt era şi mai este unul extraordinar. Oamenii așteaptă, o parte din ei chiar cred că eu sunt un om luminos, dar eu nu sunt şi nici nu vreau. Alții îmi reproșează acest fapt, deși chiar fusese preîntâmpinați că în împărăția mea doar plouă. Am fost sincer şi cu adevărat luminos doar cu dânsa. Ultima dată când mă destăinuiam ei, era iunie, ceașca de cafea îmi tremura în mână, iar în ochii ei se reflecta luna. Nu e o lege, poate mai degrabă o afirmație personală, dar la noi dragostea e cerebrală. Draga mea, Mare, eu te iubesc şi banal, dar în acest sfârșit luminos de februarie, eu îţi duc dorul.

Noi nu ne cunoaștem, dar eu nu cu gânduri rele. Da! Un pic depresive uneori, un pic metaforice, dar am doar intenții bune în legătură cu ele. Eu pe lângă mine, mai iubesc uneori şi lumea din jur, şi transform gânduri în cafea pentru suflet, uneori fiind prea concentrată, dar vreau să-ţi înviorez gândurile prin modul meu de a exista şi a mă adresa ție om bun. Inima mea nu mai pompează sânge şi e din nou o metaforă. Chiar simt insuficiența acută de inspirație, deși începutul primăverii nu promitea un asemenea dezastru. E o catastrofă emoțională, dar sper că tu eşti bine. Eu nu iubesc, sunt bolnavă şi în acest sens. Vorbesc de acea dragoste de care vorbesc toţi şi care aduce venit bun vânzătorilor de flori, dar sper că tu iubeşti drag cititor cu toată inima. Eu nici nu mai sunt fericită, nu ştiu cum arată şi nici n-am nici această abilitate. Eu sunt persoana care crede că lipsa nefericirii şi este fericirea. Senzații de negru pe suflet şi nu mă plâng, doar că lumea din jur se uită straniu. Toţi cred că e ceva cu mine, dar eu sunt aşa cum sunt. Probabil supradoza de indiferenţă la care am fost supus, m-a transformat într-o nesimțită critică şi egoistă. La început era dureros, dar acum a devenit vesel şi acest fapt mă sperie un pic, dar nu mult. Şi când mă gândeam că eram o empatică acută, iar acum sunt un nimic cu o autoapreciere peste mediu, una din categoria pe care o uram nimănui, iar acum sunt proprietar al pachetului majoritar de acţiuni. Spuneam la crearea acestui blog, că e unul personal. Voi mai înşira şi gânduri pentru mine.

Pentru că oamenii erau nefericiți, ei au inventat poveștile. Nu ne reușește uneori, iar uneori o facem atât de iscusit că pierdem acea graniță fină din ceea ce numim realitate și ceea ce se întâmplă într-o carte. Oamenii, ei ne sunt clișeele și viciile cele mai periculoase pe care le posedăm. A fost nevoie să inventăm filozofia și psihologia ca într-un final să spunem că nu mai înțelegem nimic… Eu înțeleg că lucrurile ne sunt date pentru că așa ar trebui să fie. Ideea e că noi încă nu ne-am învățat să tragem lecții din ceea ce întâlnim în cale și e cumva, regretabil, acest fapt. Ne vârcolim pe loc și sună banal și a câta oară din gura atâțor oameni spusă, dar nu cred că e un lucru prost, noi nu ne naște cu abilități gata formate. Noi trebuie să greșim în dragoste pentru a ne învăța să iubim, trebuie să ne dezamăgim în prieteni, pentru a ne învăța să alegem oamenii necesari cu care să ne avântăm în lupta cu numele viața, noi trebuie să greșim pentru a putea face lucrurile cum se cade. Iubim greblele și iertat să fiu pentru expresie. Probabil, din acest motiv devenim atât de selectivi și diferiți, dar tot odată, atât de ștampilați ca din uzină. Într-un final sau poate e o introducere de fapt, dar suntem plini de etichete și le dăm și oamenilor, asemenea cum o facem cu cutiile de biscuiți. Masă, preț și termen de valabilitate. Prietenii de o lună, iubiri de o săptămână, zâmbete de o clipă… Par triste și negative lucrurile menționate mai sus, dar nu neapărat e urât, de fapt nuanțele sumbre își au și ele farmecul lor. Așa am devenit noi oamenii, mai reci cumva și zâmbim doar pentru poze. Până și cafeaua o servim fără zahăr, iar citrusurile le consumăm fără a mai scrâșni din dinți și fără a mai încreți obrajii. Iertat să fiu pentru exprimare, dar până și ceapa ar plânge dacă ne-ar vedea sufletele.

După atâtea virgule puse nu la locul lor, după atâtea nopți nedormite, după atâtea lucruri scrise în zadar şi nu, după cuvinte inutile şi nu, totuși cred că merităm pe deplin ceea ce avem şi ar trebui să ne împăcăm cu acest fapt. Sunt doar consecințe, atât. Sunt şi frământări şi bine că majoritatea nu mă cunosc. Cineva ezită un pic, dar totuși ei susțin că sunt citibil după comportament. Poate, dar nu prea cred. Aluzii, dar încerc să văd un progres în toate, pentru că în tot acest ocean depresiv, mai sunt lucruri care îţi creează nota aia de optimism, noi o mai numim speranță. Mai ești aici cu cititul? Azi e din nou un articol pentru mine, scuze. Mai am nevoie şi de momente de genul, momente când nu ai ce spune lumii din jur, dar la sigur sunt câteva lucruri pe care le pot spune mie însumi. Îmi iese greu să strâng cuvinte și idei coerente în timpul acelor focuri de artificii care au loc acum în creierașul meu, cred și sper că înțelegi despre ce merge vorba acum, ai avut şi tu așa momente, nu? Nu că aș crede, dar dacă ei ar exista, îngerii şi demonii ar avea aceeași înfățișare. Păi eu sunt în proces de metamorfoză. Nu sunt nicidecum un sfânt. Am doar aripi, aripi negre. Nu-ți fă griji, eu nu-ți voi dedica mai mult nici un rând. Sub acest strat gros de minciună se află totuși acea picătură mică de adevăr.

Spuneam că mai departe merg singur, cel puțin aş vrea să o fac un timp oarecare. Muzica care răsună în căști în asemenea momente sună altfel, senzații de izolări plăcute. Parcă ar fi îmbrăcată acea mantie invizibilă, când observi lumea, iar ea nu. De fapt tu eşti invizibil pentru ea în orice caz. Azi nu vreau să critic nimic şi nu vreau să crezi că e o stare depresivă la mine, aşa sunt eu de obicei. Culoarea neagră tot este o culoare, împacă-te cu acest fapt şi mergi înainte. Nu suntem clovni ca să zâmbim încontinuu şi să facem mimici strâmbe. Da, ne dezamăgim în oameni, dar şi în noi oamenii s-au dezamăgit multe ori şi-o vor mai face. Da, ne setăm așteptări faţă de oameni care nu sunt realizate în majoritatea cazurilor, dar şi noi nu le-am realizat pe ale lor. Da, ne îndrăgostim în oameni greşiti, dar şi ei s-au îndrăgostit în noi, ca fiind persoane greșite la rândul nostru. Da, sperăm şi contăm pe ei, așa cum au făcut-o şi ei. Împacă-te şi mergi înainte. Nu sunt depresiv şi nici stările mele nu sunt stări depresive, sunt doar stări. Probabil când cineva încearcă să te schimbe anume la acest capitol, el încearcă să oglindească în tine pe sine însuși, păcat. Cred că într-un om matur, o personalitate gata formată, indiferent de tipul ei, nu mai poți să educi valori şi nu mai poţi să-l înveţi nimic, numai dacă el singur nu vrea. Omul poate căpăta competențe, abilități fizice, dar în nici un caz, valori. Nu suntem flexibil de la o vârstă anume. Cineva iubeşte câinii, iar cineva pisicile, iar cineva nu le suportă pe nici unul din ei sau ele. Oamenii sunt diferiţi la unele capitole.

Cum e să ți se taie aripile? Vorbesc de acea amputare conștientă a sufletului. Un lucru foarte dureros şi inexplicabil, dar care este necesar pentru a stopa acea hemoragie a sufletului tău, de astfel riști să sângerezi toată viața. Pentru că te tămădui singur cu timpul sau te ajută cineva să o faci, dar la moment trebuie să o simți, durerea în general se vrea simțită şi trăită. Oamenii care te întreabă dacă eşti bine, spune-le că eventual vei fi. Probabil numai eu în aşa momente sunt epuizat şi fizic, reacţionez altfel şi probabil că durează ceva timp până mă fac bine. Cred că sunt slab la acest capitol. De obicei mă ajută o carte sau acei doi prieteni care mă cunosc mai bine decât eu pe mine. Eu în general cred că e bine să mai fii şi trist, de altfel nu vei aprecia la justa valoare acele momente frumoase, pozitive şi vesele care au fost şi care urmează să aibă loc. Viaţa omului în general e o funcţie de multe variabile, şi aici s-a trezit matematicianul din mine. Ar fi banal să fim definiţi doar de o dreaptă. Monotonia în general este plictisitoare. Trebuie să ai şi urcușuri şi coborâșuri, extreme, momente de diferit semn. Nu poţi şi oboseşti de la prea mult bine. Ca la urmă, momentele tale chiar pot părea fericiri pentru cineva. Totul e relativ.

Eu nu ştiu cum tu, dar eu în asemenea momente înțeleg că problema nu era nici în tine şi nici în el sau ea, depinde de cine eşti tu ca gen citind, acest articol. Când ai venit ai găsit un suflet hăituit, gol şi fricos, o zdreanță lăsat de precedentul posesor. Aşa am deprins noi să donăm suflete oamenilor pe care îi socotim dragi într-un moment dat, dar care nu sunt din păcate. Sunt oameni potriviți pentru alții, nu şi pentru noi, nu e vina lor la sigur. Ai cerut de la el, dragoste, pasiune, empatie şi atitudine, dar ce poți lua dintr-un sac gol? El şi acum se află în acel proces de remediere, dar la sigur nu scapă fără cicatrici. E plin de semne, iar tu ai mai lăsat unul. Probabil ţi-ai măscărit mâinile de glod, pentru că sufletul lui era murdar, dar el nu special. Să-l întâlnit cu un an mai înainte sau cu unul mai apoi, îl găseai probabil bine dispus şi sănătos. Lu-i ia fost obijduitor un lucru la urmă, faptul că tu ai cerut sfaturi şi l-ai discutat cu acel lup, care vrei nu vrei, se face vinovat de rănile adânci ale sacului zdrențuit, dar el nu-ţi ține pică şi nici tu să nu ții supărare pe el. În acest început luminos de primăvară, vindecă-te cu cărți bune, plimbări pe malul râului, cafea bună şi muzică, ea inspiră, cel puțin el simte acest lucru. În general am spus-o că le pune pe toate la locul lor nu timpul, ci muzica. Te-am cuprins om bun. Dragoste şi nu uita că primăvara înfloresc nu doar copacii şi florile.